Aristotel

Aristotel a fost fiul unui medic de curte al regelui Amyntas al Macedoniei. Tatăl său a murit când el era foarte tânăr, aşa că a fost crescut şi educat de un tutore, care l-a trimis la vârsta de şaptesprezece ani în centrul vieţii intelectuale şi artistice, Atena. Acolo a intrat în Academia lui Platon, unde a rămas în jur de douăzeci de ani, la început ca elev, apoi ca profesor. După moartea lui Platon, informaţiile devin puţin neclarc. Aristotel a plecat din Atena, fie pentru că nu fusese ales conducător al Academiei, fie din cauza diferendelor de natură filozofică dintre el şi noul conducător, Speusippos, sau din cauza trecutului lui macedonean. Macedonia nu se bucura de popularitate la vremea respectivă, deoarece noul rege, Filip, extindea cu repeziciune graniţele imperiului său şi att'nirnii sr simţeau ameninţaţi. Aristotel era prieten din copilărie cu Filip şi cu familia acestuia.

Oricare ar fi fost motivul, Aristotel a plecat la Assos, în Asia Mică, unde a trăit trei ani, şi-a cultivat interesul pentru a natomie şi biologie şi a început să lucreze la cartea lui Politica. Însă perşii au atacat şi au invadat Assos în 3 45 î.Hr., ucigându-l pe rege, iar Aristotel cu cercul său de filozofi, rămânând un an la Mytilene, pe insula Lesbos, înainte să se mute în Macedonia, unde a devenit dascălul fiului regelui Filip, Alexandru.

LYCEUM

Când regele Filip a murit şi Alexandru i-a urmat la tron, Aristotel s-a Întors la Atena. Academia cunoştea o perioadă de Înflorire sub îndrumarea noului său conducător, Xenocrate, şi Aristotel şi-a întemeiat propria şcoală În afara Atenei, într-un loc numit Lyceum. A predat acolo timp de treisprezece ani, ţinând atât prelegeri publice, cât şi private. Aria de discipline predate în Lyceum era mai largă decât a Academiei şi se punea un mai mare accent pe filozofia naturală. La moartea lui Alexandru cel Mare, a avut loc o schimbare în conducerea Atenei, însoţită de un val de sentimente ostile Macedoniei. Aristotel a părăsit Atena şi s-a dus să trăiască într-o casă a familiei sale din Chalcis, unde a murit un an mai târziu.

Scrierile lui Aristotel au constituit un corpus enorm şi variat, incluzând dialoguri, tratate de popularizare şi lucrări ştiinţifice serioase; majoritatea s-au pierdut, ca şi vasta colecţie de date ştiinţifice şi istorice bazate pe observaţie strânse de el însuşi sau prin corespondenţii lui. Ceea ce rămâne se încadrează în principal în două categorii (nediferenţiate precis): note de curs dezvoltate şi publicate după moartea sa şi opera membrilor şcolii sale care i-au succedat. De aceea, în cea mai mare parte, ceea ce cunoaştem noi din opera lui Aristotel diferă foarte mult de elocinţa de aur atât de admirată de contemporanii săi.

Lucrările care au supravieţuit se clasifică în cinci categorii principale, ordonate de obicei ca în prima ediţie a operei lui Aristotel elaborată de succesorul său, Andronicos din Rhodos (activ în secolul I î.Hr.): cele şase lucrări de logică, cunoscute sub numele de Organon ("instrument", "unealtă"); cele trei lucrări despre ştiinţele fizice (între care Fizica însăşi); opera dedicată "filozofiei prime", opera lui fundamentală şi cea mai abstractă dintre lucrările sale, cunoscută în prezent ca Metafizica (meta ta physika: "după fizică"); şase lucrări despre politică, etică şi estetică, dintre care se remarcă Etica nicomahicâ (numită astfel după fiul lui, Nichomachos) ; şi un mare număr de lucrări despre psihologie şi istorie naturală, inclusiv De anima (Despre suflet).

EPISTEMOLOGIA

Aristotel a fost primul care a împărţit disciplinele după o clasificare folosită şi astăzi, după aproape 2 500 de ani, şi, de asemenea, primul care le-a tratat sistematic şi raţional. Principala diferenţă dintre el şi Platon consta în epistemologia lor. Amândoi preţuiau şi puneau accentul pe rolul raţiunii, adevărurile cele mai importante trebuie să se ajungă numai prin raţiune, în timp ce Aristotel considera observaţia ca fiind crucială; el susţinea că atât lumea, cât şi mintea omenească erau structurate în aşa fel încât să facă posibilă înţelegerea. Opera lui ştiinţifică a avut o importanţă colosală pentru dezvoltarea cunoştinţelor noastre despre lume. Proiectul lui de cercetare sistematică a fenomenelor naturale - mai ales a fiinţelor vii - marchează începutul ştiinţei empirice. Preocuparea lui pentru observaţia empirică nu se limita la ştiinţe precum biologia şi astronomia, ci se extindea la istorie, psihologie, limbă, etică şi politică. Totuşi, în mod ironic, influenţa lui asupra filozofiei medievale a fost atât de puternică încât a înăbuşit întrucâtva cercetarea empirică. S-ar putea spune că oamenii au trăit într-o lume aristotelică timp de nouăsprezece secole după moartea lui. Filozofii arabi au fost profund influenţaţi de gândirea lui (şi, în mare măsură, opera lui a supravieţuit prăbuşirii Imperiului Roman datorită lor), iar teologia creştină de la sfârşitul secolului al XII-lea, îndeosebi prin opera lui Toma d'Aquino şi a succesorilor lui, a consacrat mult timp încercând să adapteze învăţătura creştină pentru a corespunde cu teoriile aristotelice.